Înscris în: Uncategorized
… mintea introspectivă a celui ce părea stăpânul casei a priceput iute ce fel de om era acela care ar vrea să meargă atâta pe jos: „Aha, am înţeles, tu eşti din ăla într-o ureche, dus cu pluta.” Şi au început cu toţii să râdă. „Din câte observ, dumitale îţi cam place să bei, nu?” „Da.” „Ei, vezi, la dumneata asta e o pasiune. Pasiunea mea e să merg pe jos.” Îndrăzneaţa mea demonstraţie mi-a adus nu numai recunoaşterea cuminţeniei, ci şi o invitaţie la băutură. După ce am cinstit câteva pahare de bere de cea mai proastă calitate, stăpânul a vrut să-mi arate că mă poate egala în isteţime: „Auzi, dar tu ce mănânci?” „Ce cumpăr de la magazine, pe drum.” „Nu, n-ai înţeles. Ce p*zdă mănânci?” „După cum vezi, sunt singur.” Şi apoi a început să mi se plângă de cât de înghesuiţi stau ei în casă şi de cât spaţiu trebuie să fie la mine în cort. „Ia uite ce fete frumoase am!” mai exclamă el, indicându-le pe cele ce păreau a fi nevastă-sa şi două fete mai mari şi afişând o privire care zicea: „Hai, alege-o pe care o vrei.”
„Ai avut noroc mare c-ai tras la mine”, se laudă bărbatul în livada căruia îmi instalasem cortul. „Au mai venit o dată nişte oameni cu lemne şi au întrebat în tot satul dacă-i primeşte careva, şi numai eu i-am primit. Eu te-aş fi lăsat să dormi şi-n casă, dar nu e de acord maică-mea, că-i bătrână şi se teme.” Juca Steaua cu Dinamo la televizor. „Cu cine ţii, cu Steaua sau cu Dinamo?” „Cu Rapidul.” „Eu sunt dinamovist de mic. Am jucat fotbal în tinereţe. Făceam şi eu sport, ca tine: cum mergi tu pe jos atâţia kilometri, aşa alergam şi eu pe teren.” Nevastă-sa tocmai îmi făcuse cartofi prăjiţi cu ochiuri. „Eşti însurat?” mă întreabă ea. „Nu.” „Şi atunci cu cine stai, cu părinţii? Şi cum te lasă să mergi aşa, de capul tău?” „Nevastă-mea nu pricepe cum e cu hobby-urile”, o întrerupe bărbatul. „Tot aşa e şi la mine cu pescuitul. Când vreau să mă duc la pescuit, poate să zică femeia ce-a zice, eu tot mă duc.” Aveau o fată care tocmai intrase la agronomie. „Nu pricep. Tot liceul i-au plăcut limbile străine, engleza.” „E o opţiune foarte bună”, îl liniştesc eu. „Din punctul meu de vedere, nu există studii mai de viitor şi în care să existe atât de puţină concurenţă precum cele despre sectorul agroalimentar.”
„Aş avea şi eu nevoie până la WC, dacă aveţi…” mă adresez unei femei din Preuteşti care trebăluia prin ogradă. „Nu, n-avem. Noi, ăştia mai de la ţară, ne c*căm în spatele casei”, îmi reproşează ea. „Voiam să zic «dacă aveţi amabilitatea». Aşa se întâmplă când îi iei omului vorba din gură!” Câteva case mai încolo, nepotul unei doamne ceva mai răbdătoare, dascăl în Preuteşti, cunoştea toate mănăstirile la care voiam să ajung. Îl interesau detaliile călătoriei, începând cu preţul unui cort şi terminând cu numărul de perechi de adidaşi înlocuiţi într-o astfel de întreprindere. „De când a apărut Picătura, n-a mai fost nevoie să merg la cizmar”, i-am sugerat eu răspunsul la ultima dintre nedumeriri. „Data viitoare când mai mergi, să mă anunţi şi pe mine.” Însă mai mult decât dorinţa de a mă însoţi îl măcina dorul de o concitadină de-a mea. „Nu, n-o cunosc. În Botoşani trăiesc, totuşi, 120.000 de oameni.” „Când ajungi la mănăstiri, să te rogi şi pentru mine. Să spui aşa: «pentru Vasile păcătosul»”, a fost ultima lui precizare.
Când am ajuns în Fălticeni, era trecut de amiază. Drumul de intrare în oraş ori nu avea trotuar, ori, unde avea, trebuia să navighez printre pietriş, bolovani, capace de canal ridicate mult deasupra nivelului trotuarului sau să calc pe un asfalt de proastă calitate, zgrunţuros, care îmi înţepa tălpile. O femeie îşi plimba copilul, în vârstă de patru-cinci ani, ţinându-l de mână. Mergeau mai repede ca mine. M-am aprovizionat cu mâncare şi cu plasturi pentru rosături, după care m-am aşezat pe o bancă, în faţa unui bloc, la umbră. Am aţipit. [va continua]
Înscris în: Uncategorized
Sunt un mare iubitor al mersului pe jos. Atât de mare, încât uneori îmi iau cele necesare într-un rucsac şi pornesc nu pe cărări de munte, precum iubitorii de aventură, ci prin sate şi oraşe obişnuite, atât pe drumuri asfaltate sau pietruite, cât şi pe drumuri de ţară, forestiere sau poteci prin pădure.
Tot aşa am procedat şi în vara care (evident) a trecut, când mi-am propus o călătorie spre mănăstirile din zona Neamţului. „Nu mai ai când ajunge acolo, că uite, deja e amiază!” mă avertizează o tanti din Vorona, un sat aflat la patru ore de mers de Botoşani. „Dar nici nu mă gândesc să ajung într-o zi, ci în trei.” „Doar aşa, că Neamţul e departe. Şi unde dormi?” „În cort.” „D-apoi să-ţi pui cortul într-un sat, chiar la un om în ogradă, că e periculos să-l pui aşa, pe câmp.” „Eu chiar obişnuiesc să-l ridic în interiorul unei localităţi”, îi zic eu, „dar pe o bucată de iarbă, cu permisiunea proprietarului, dacă e prin preajmă. Nu îndrăznesc să stau la om în curte. Ce, dumneata i-ai da voie unuia să-şi ridice cortul aici, în curte?” „De ce nu? Nu mă tem. Dar tu nu te temi să mergi aşa, singur? De ce n-ai mai luat cu tine un băiat sau o fată?” „Nu prea mă înţeleg eu cu oamenii la drum lung. Am avut o experienţă neplăcută, când am fost prin Deltă, şi m-am lecuit.” „Ei, dar dacă luai o fată, sigur te înţelegeai cu ea!” „O să iau un câine cu mine data viitoare”, mi-am zis, în gând.
Mulţi oameni se miră când văd trecând pe drum pe cineva necunoscut, cu ditamai rucsacul în spate, mai ales dacă e vorba de un sat izolat. Localnicii din satul următor trecerii Siretului nu se confruntau însă cu o astfel de drăcovenie: „Vii de la Siret, ă? Cât peşte ai prins?” mă întreabă un nene de după un gard. „Nu vin de la peşte.” „Nu?” Ei, abia acum avea ce le povesti consătenilor!
În biserica din Liteni, după ce m-am închinat respectuos, mi-a dat prin cap să fac şi o poză. „Ce faci aici?” mă interoghează un om care stătea la strană. „Fără permisiunea părintelui, nu fotografiezi nimic!” „Ia uite, băi, ce mare monument e şi biserica asta din oraşul (văzusem pe un coş de gunoi inscripţia «Primăria Oraşului Liteni», că altfel nici n-aş fi bănuit că mă aflam într-un oraş), ba nu, municipiul, pardon, metropola Liteni, e păzită mai ceva ca Luvrul de invazia bliţurilor!” mă trezesc eu mormăind pe drum, un drum pietruit, cu meri pe margine, străbătând mai apoi o pajişte, pe care un om, ţopăind, îşi plimba vaca. „Dom’le, te superi dacă-ţi fac o poză?” Omul, măgulit, îmi răspunde: „Să mă pozezi pe mine? Da’ ce, îs aşa frumos? Mai frumoasă-i vaca!” Şi în poză a ieşit cu un picior ridicat şi unul coborât, în mijlocul ţopăielii, cu capul întors spre mine, în timp ce îmi răspundea la întrebare.
Ei, drumul ăsta ducea spre Valea Glodului, localitate în care plănuiam să-mi petrec prima noapte a călătoriei. Locul în care era zidită prima casă a acestui sat era flancat în dreapta de o pădure şi în stânga de o stână. Casa era mică, sărăcăcioasă şi suprapopulată, deci cu potenţial de a găzdui oameni nu tocmai prietenoşi, dar, cum marginea acelei păduri mi se părea un loc bun de ridicat cortul, mi-am asumat riscul de a întreba în proprietatea cui se află pajiştea dinspre pădure: a unei persoane private, a unei ferme zootehnice pe care o văzusem în apropiere sau a statului, şi dacă, în fine, după cunoştinţa lor, s-ar supăra cineva dacă mi-aş amplasa cortul acolo. Am spus deja că nu prea ştiam ce să cred despre ei, dar nici ei despre mine. După primele explicaţii, m-au luat drept boschetar. Apoi m-au întrebat dacă, în cazul în care mi s-ar întâmpla ceva, ar avea cine să vină după mine. Mă şi vedeam înconjurat şi prădat, dar… [va continua]
